Orice alegere conține în ea și obstacole. O dată luată decizia, ne înscriem pe culoarul de alergare și pornim entuziasmați cursa, bucurându-ne de vânticelul răcoros care ne brizează pletele. Dăm câteva ture de stadion și apoi ne apucăm să propovăduim concluziile frumoasei noastre experiențe. Începem din nou alergarea, când, de nicăieri, ne trezim în fața primului obstacol. După ceva timp de gândire, cutezăm să ne săltăm trupul peste acea ridicătură, mulțumiți nevoie mare de atâta înțelepciune. La următorul obstacol se poate să nu mai fim așa pricepuți. Se poate chiar să ne împotmolim, ajungând să ne îndoim de noi înșine și de decizia inițială.
Cât aia mică a fost bebe, m-am lăfăit într-o experiență maternă de cinci stele. Eticheta lipită maternității era: de vis. Ceva obstacole au fost, au venit, au trecut, le-am clasat ca inerente și am alergat fericită mai departe. Într-o zi a încetat a mai fi bebe și s-a transformat într-un omuleț cu identitate și voință proprie. Primele luni nu au fost așa un capăt de țară, negocierile funcționau, internetul zicea că e normal și că trece. Ba mai mult, mă înfoiam toată de plăcere când lumea zicea că e independentă. Mă mândream și cu plodul și cu mine, zicându-mi în sinea mea că facem o echipă pe cinste. Dar iată că perioadele de alergat liber cu pletele în vânt s-au împuținat și micuța mea independentă mă proțăpește aproape zilnic în fața unui obstacol. Uneori e așa de rău că îmi vine să șterg cuvântul independent din dicționar și să rămânem la îndeplinit comenzi simple: acum mâncăm, acum ne îmbrăcăm, acum plecăm, acum ne culcăm. Toată filozofia mea deosebită de creștere a copiilor e bună de trecut prin aparatul acela de ciopârțit hârtii. Mai că îmi vine să mă arunc într-un job de-ăla istovitor și să o scoată la liman pe copilă grădinițele și bonele.
Dacă m-aș așeza la o cafea cu o mamă olandeză și i-aș povesti treaba asta, m-ar asculta ce m-ar asculta și apoi mi-ar zice relaxată: asumă-ți decizia. Lasă miorlăitul pentru pisicuțe și găsește soluții. De-aia ai evoluat din maimuță în ditamai deșteapta de femeie ca să îți folosești tărtăcuța cât mai bine. Secretul unei vieți împlinite este să nu te plângi, ci să te organizezi cât mai bine. Sau cum ar zice vecina mea cardiolog: „get a job”.
Treaba asta cu copilul meu nu e decât un exemplu. La fel de bine dăm de obstacole când ne băgăm într-o relație. Și uneori sunt așa de insurmontabile că monstrul îndoielii ne aruncă la început, la momentul luării deciziei, făcându-ne să ne îndoim de alegerea noastră. Un al șaselea simț îmi zice mie că nu e bine să ajungem la a ne îndoi de propria alegere. Indiferent câte obstacole ne apar în cale, alergătura merge înainte, în niciun caz înapoi. Iar săltatul chinuit peste obstacole poate funcționa pentru primele, dar apoi se poate să ajungem la epuizare. O grămadă de mișcări spirituale New Age, dar și mai vechiul budism sau creștinism, vorbesc despre Acceptare. Cum îți apare obstacolul în fața ochilor, nu te mai apuca să transpiri escaladându-l că dai în depresii, finalizate cu burnout-uri cu perfuzii. Trage-i o ocheadă zdravănă , zâmbește-i, ia-l în brațe și mângâie-l. Strânge tubul cu iubire până iese și ultima fărâmă de pastă și pășește prin obstacol cu speranță.
Rațiunea cea neobosită, cu căutatul ei permanent de soluții, poate să ia niște pauză. Nu prea cred eu că e salvatorul suprem. Mai degrabă aș rezona cu Byron Katie care zice că obstacolul ăsta e „treaba lui Dumnezeu”, adică nu e musai sub controlul nostru. Așa că prin acceptare s-ar putea să ne ușurăm teribil cursa noastră cu obstacole. Zic că merită încercat!
huliganii 