Există un sistem ideal de creștere a copiilor?

În cei trei ani de viață ai fetiței mele, mi-a fost dat să experimentez două sisteme diferite de creștere a copilului. Mă consider o privilegiată deoarece am posibilitatea să descopăr punctele bune pentru mine din ambele modele și să încerc să le implementez. Dacă la acestea adaugi și instinctul tău de mamă, poate ieși un colaj îmbietor.

Copilul meu s-a născut în România, printr-o procedură cvasi-naturală, într-un sistem care manipulează din greu frica de durere a viitoarei mame, încercând să stoarcă bani din piatră seacă. Majoritatea medicilor nu vor să-și asume vreun risc lăsând lucrurile să decurgă normal și nici nu intenționează să își petreacă nopțile prin spitale, așteptând ca noua creatură să se decidă să vadă lumina zilei. La rândul lor, mamele au auzit și citit multe povești de groază despre naștere, așa că sunt dispuse să rezolve treaba cât mai simplu cu putință, contra cost bineînțeles. Nu am căutat vreo statistică, dar în jurul meu observ cum cezarienele s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie. La cealaltă extremă, în Olanda, țara mea de adopție, cezariana nu este niciodată o opțiune a mamei. Cumva similar cu ce am avut noi pe vremea comunismului. De când m-am mutat aici, am auzit doar de două cezariene, una de urgență, cu un făt așezat necorespunzător și cealaltă o poveste lungă și hilară care m-a amuzat teribil. O gravidă din Costa Rica, oripilată la gândul unei expulzii naturale și a suferinței asociate, a trecut prin furcile caudine încă din primele luni de sarcină pentru a convinge sistemul că ea e specială și trebuie să beneficieze de o intervenție chirurgicală. Într-un final, calea găsită a fost să primească o hârtie de la un psihiatru cum că frica de durere e atât de mare încât ea este în pericol de moarte dacă se apucă să expulzeze copilul printre picioare. În Olanda, femeile nasc cu moașa, la spital sau acasă, ca acum 100 de ani. Dacă nașterea are loc la spital, la câteva ore după eveniment, mama este externată, beneficiind la domiciliu de suportul unei femei, un soi de soră medicală-infirmieră-menajeră. Înclin să cred că sistemul din Olanda este cel firesc, deși îi bănuiesc de ascunzișuri economice.

În România, așa cum se știe, mamele beneficiază de concediu de maternitate până când copilul împlinește doi ani. Primele 120 de zile plătite de angajator, restul fiind responsabilitatea statului. În Olanda, există doar cele trei luni, apoi ești trimisă înapoi la produs în câmpul muncii. Și acolo beneficiezi de un anumit procent de timp pentru mulgere, în vederea încurajării hrănirii bebelușului cu lapte matern. Există camere speciale la locul de muncă în care se petrece această activitate, laptele colectat cu succes fiind păstrat în frigider și apoi transportat acasă. Un pic lugubru, însă eficiența este cuvântul de ordine în această țară mică, dar prosperă. Mă întreb retoric, dacă tot se descurcă bine din punct de vedere economic și își permit să ajute țări din lumea a treia, cum de nu se găsește o soluție viabilă de a oferi niscaiva concediu de maternitate amărâtelor, obligându-le să își hrănească puii cu lapte praf sau să se supună procesului umilitor de colectare a laptelui. Mă mir că nu s-a gândit încă nimeni la înzestrarea acestor camere cu mulgătoare automate pentru a reduce timpul în care mamele nu prestează în fața calculatorului.

Sistemul de creșe este foarte dezvoltat aici, dar este în totalitate privat. Și credeți-mă vorbim de niște tarife fantastice. Până să îi năpădească criza, statul dădea niște bănuți înapoi familiilor cu copii la creșă, dar acum părinții sunt obligați să se descurce singuri. Nu mă înțelegeți greșit, grădinițele acestea chiar funcționează bine, există o sumedenie de reguli și prevederi, plus controale din partea unor instituții acreditate. Totul pentru a te asigura că puiul tău care abia a făcut ochi este pe mâini bune. De asemenea, ai de unde alege, pe o rază de un kilometru în jurul casei găsind cel puțin 10 astfel de locuri. Dar pentru mine, ele nu pot înlocui căldura și dragostea maternă, măcar în primul an de viață. Desigur că îi pregătește pe viitorii „soldați” să se descurce singuri, o valoare de altfel dominantă a acestei culturi. Cel puțin din punct de vedere rațional sau de suprafață, căci la nivel emoțional, din câte am observat, povestea nu mai este atât de roz.

Dar de la vârsta de trei ani, când în România începe oficial grădinița, sistemul de aici bate sistemul nostru. Toată mașinăria este în așa fel unsă încât părinții, fără stresul și alergătura de pe lume, reușesc să se ocupe de copii, nefiind obligați să devină niște kamikaze în trafic sau să apeleze la bunici. Serviciul, cel puțin pentru unul din părinți, se poate încheia la ora 17:00, în mod oficial, astfel încât copilul este preluat de la grădiniță în timp util. În plus, mamele pot opta pentru un job part-time, aceasta însemnând să lucrezi doar trei zile pe săptămână, câte 8 ore pe zi. Celelalte două zile le petreci alături de copii, compensând oareșicum pentru „abandonarea” lor în creșe de la niște vârste fragede.

Bunicii aici se implică în creșterea nepoților pe baza unui soi de contract nescris. Când încă vobim de un embrion în burtica mamei, părinții încep să facă aranjamentele necesare pentru noul membru al familiei. Se decide numarul de zile în care micuțul sau micuța vor fi duși la creșă, în funcție de tipicul jobului mamei și al tatălui. Apoi se alege creșa cu pricina, tot la momentul de burtică un pic umflată. Bunicii sunt chestionați în ceea ce privește nivelul lor de implicare și, de obicei, sunt de acord să facă pe baby-sitterii o zi pe săptămână sau o zi la fiecare două săptămâni. O zi clar stabilită și parafată cu sânge de ambele părți. Totul este atent calculat, planificat, nimic nu rămâne la mâna hazardului sau a dispoziției vreunei persoane. Comparativ, România mi se pare la o altă extremă. Până la vârsta grădiniței, de multe ori copilul este crescut de bunici. Pe de o parte frumos, pentru că beneficiază de căldura familiei, pe de altă parte, neadaptat vremurilor, căci bunicii aplică un sistem educativ care mie îmi pare perimat. Și ba mai mult, datorită vârstei, îi înconjoară pe nepoți de toate fricile lor inerente, mai abitir decât pe vremea în care și-au crescut proprii copii. Îmi bazez afirmațiile strict pe observațiile mele de la locurile de joacă, în care am vizionat nenumărate scene din categoria: „Nu te juca acolo că te murdărești”, „Ești un urât dacă mai faci așa”, „Dacă nu vii acum, aici te las”, „Să vezi ce o să-ti facă maică-ta când o auzi cum te-ai comportat”. Și mă opresc aici cu exemplele.

Un alt atu al sistemului olandez este școala. Nu vă speriați imediat, dar aici învățământul primar obligatoriu începe la vârsta de 5 ani (de fapt, copiii merg la școală o dată cu împlinirea vârstei de 4 ani, dar obligativitatea debutează la 5 ani). Bineînțeles că activitățile sunt adaptate vârstei. Până la 6 ani este tot un soi de grădiniță ca la noi. Însă, prin acest sistem, te asiguri că micuții intră forțat în tainele socializării și a independenței la o vârstă la care cred cu convingere că mama sau tatăl și-au încheiat misiunea cea mare. În România am văzut destule exemple de copii care încep grădinița, dar din varii motive (sunt bolnavi tot timpul sau nu se mai opresc din plâns) sunt ținuți de fapt acasă până la începerea școlii.

Sistemele sunt create de oameni după chipul și asemănarea majorității. Ele vin să sprijine anumite valori predominante în respectiva țară. Prin urmare, dacă îi descrii majorității parinților din România sistemul olandez de creștere a copiilor, te alegi cu un „Doamne ferește”, întărit de o cruce, iar viceversa, de un zâmbet politicos care semnifică același lucru, doar că bisericile pe aici s-au transformat de mult în clădiri de birouri sau apartamente ca să mai vezi astfel de reacții. Cea mai fericită situație este cea în care ai putea să alegi tu ca părinte cea mai bună combinație cu putință, fără a fi tributar unui sistem sau altul, doar pentru că te-ai născut într-un spațiu geografic și este să musai să dansezi cum îți spun alții.