Multă vreme am crezut că doar nebunii și copiii au nevoie de un program zilnic. Iar orice abatere de la program poate cauza stări nedorite, cum ar fi anxietatea, pierderea controlului și până la urmă tristețe. Însă, dacă mă uit mai bine, cel puțin la generația mea, observ că rutina zilnică a devenit foarte importantă, aproape vitală.
Cunosc oameni care sunt în principal cam nefericiți cu viața lor. Dar dacă le propui să facă ceva diferit de ceea ce fac mereu, prima reacție este de respingere. La început îți cer detalii multe despre activitatea cu pricina, doar așa ca să câștige niște timp de gândire sau ca să găsească motive de a nu participa. Apoi ezită să formuleze un răspuns clar, preferă să lase totul în nuanțe de gri astfel încât la momentul evenimentului pot liniștiți să spună nu, fără cea mai mică urmă de vinovăție. Întotdeauna vorbesc cu amărăciune despre viața lor, lăsându-ți senzația că sunt foarte blazați, dar dacă le propui o activitate noua, intră în panică și, în cazul în care vin, rămâi cu impresia că au făcut-o ca un soi de obligație.
De obicei, genul acesta de persoane se ascund în spatele copiilor, dacă posedă, ca să nu te poți supăra pe ei. Copilul e bolnav, nu mai vin. Copilul e obosit, poate vin mai târziu sau stau doar un pic. Copilul are teme nefăcute, nu mai vin. Bineînțeles că toate aceste motive pot fi reale. Dar parcă de prea multe ori invocăm în fața celorlalți programul copilului ca scuză pentru a nu participa la diverse evenimente. Este în regulă dacă asta vrei să faci cu timpul tău, devine ciudat în momentul în care te plângi că zilele tale se scurg în jurul copilului și nu mai ai timp de nimic altceva.
Dar parcă și oamenii care rămân deschiși la nou, devin un pic agitați dacă își întrerup rutina prea des. Oare nu ar fi fost mai bine să nu îmi stric orele de somn? Aveam în plan să spăl rufe, am renunțat ca să ies în oraș cu prietenii, acum cum recuperez activitatea neprocesată? Să fie sindromul înaintării în vârstă? Așa cum am sesizat dispariția timpului petrecut cu prietenii sau cu familia extinsă la părinții mei? Ne-am născut singuri și murim singuri?
Desigur că munca și trecerea anilor au un impact asupra capacității minții și a corpului de a mai tolera lipsa somnului. Dar ceva îmi spune că nu ar fi doar asta. Simt că are legătură și cu zbuciumul anilor în care trăim. Valoric societatea se clatină, se îndoiește, se macină. Oamenii sunt bulversați, au nevoie să se retragă tot mai des în culcuș pentru a se întreba, a se calma, a se odihni, atât fizic, cât și mental. Apoi dezvoltarea tehnologiei facilitează desfășurarea interacțiunilor în mediul virtual. E călduț, în general neconflictual căci nu prea te mai ia gura pe dinainte, nu mai pierzi vremea cu îmbrăcatul, pieptănatul, aranjatul, drumul până acolo și înapoi. Doar închizi ecranul și te culci.
De fapt, tot ce se întâmplă în jurul nostru, ne alterează capacitatea de a iubi și de a dărui. Dependența de rutină nu e decât un efect. Până la urmă, a petrece timp cu un prieten înseamnă că îl iubești așa cum e, că îi dăruiești din timpul tău, iar tu primești drept cadou timpul lui. Mai înseamnă că ai de dat ceva pozitiv din tine care poate să îi fie sursă de inspirație și energie, că există activități în comun pe care vă place să le faceți. În plus, e musai ca tu personal să fii în armonie cu tine însăți și cu alegerile tale, să nu percepi întâlnirea cu un prieten ca o sursă de dezechilibru, de influențe negative. Știu, e o diferență de la cer la pământ între disperarea după program de care suferim în prezent și dorința perpetuă din tinerețe de a sparge prin orice mijloace rutina. Probabil că ar trebui să reînvățăm de la copilul și adolescentul din noi cum să iubim și cum să ne bucurăm de fiecare moment care alcătuiește viața noastră.
huliganii 