Filmul „Her” și o plimbare nocturnă sau cum să petreci câteva momente aproape de sufletul tău

Acest text se vrea a fi mai mult decât o cronică de film. Multitudinea de emoții captate aici sunt valabile pentru orice act cultural, indiferent de forma de exprimare. Bineînțeles că experiența este una profund personală, dar îndrăznesc să cred că ea poate fi extinsă la mai multe situații și la persoane diferite.

Aseară am fost să vizionez filmul Her. M-am lăsat convinsă în primul rând de ochii albaștri purtători de mesaje ai lui Joaquin Phoenix ce mă priveau melancolic din afiș de câteva zile bune. Ideea filmului a contribuit cu siguranță la impresia finală. Scenaristul Spike Jonze, și regizor de altfel, prezintă societatea noastră într-un viitor neprecizat, în care computerul ocupă un procent covârșitor din timpul oamenilor. Interacțiunea cu calculatorul se face printr-un mic headset introdus în ureche prin care lansezi comenzi vocale de verificare a emailurilor, știrilor și a altor aplicații. Personajul principal este angajat al unei companii producătoare de scrisori scrise de mână. Este un tip singuratic, melancolic, agățat încă într-o căsnicie ce s-a destrămat de ceva timp. Într-o zi achiziționează un nou sistem de operare, primul sistem ce funcționează pe baza inteligenței artificiale. Îi atașează o voce de femeie, Scarlett Johansson fiind pentru mine ideal aleasă în această postură. Nu performează decât cu vocea, dar cumva m-a însoțit cu chipul din „Lost in Translation” căci blocurile turnuri (atunci din Tokio) creează și aici decorul, perfect ales. Între mizantropul Theodore și sistemul de operare Samantha se naște o relație de cuplu, cu toate ingredientele, mai puțin interacțiunea fizică.

Filmul îți vorbește frumos și încet despre adâncirea oamenilor în singurătatea propriilor locuințe, despre preferința lor de a interacționa virtual datorită eșecurilor evidente în interacțiunile reale. Despre iubire și relații care eșuează pentru că partenerii cresc în direcții diferite și nu se mai regăsesc în peisajul de la început. Despre presiunea pe care o exercităm asupra partenerului în a se exprima conform așteptărilor și a realității noastre. Despre retragerea în muțenia propriei lumi atunci când ne confruntăm cu emoții pe care nu știm să le gestionăm automat. Și, nu în ultimul rând, despre incapacitatea noastră de a lăsa o relație de iubire să se stingă natural, fără nesfârșitele acuze și suferințe.

Regizorul a reușit să îmbine extrem de armonios elementele filmului. Toată poezia iubirii și a despărțirii este însoțită strălucit de apartamentul lui Theodore, de cuplul de prieteni care locuiesc în același bloc, de arhitectura urbană, de trenuri, de luminile orașului, de jobul personajului principal. Nu știu cine l-a îmbrăcat pe Joaquin Phoenix, dar hainele lui sunt extrem de inspirate.  Îi dau aerul unui poet trist, singur, dar totusi cochet și promițător. Din film nu lipsește umorul, adus de simpaticul si evoluatul joc pe calculator cu care se delectează Theodore, de episodul de sex prin telefon cu partenera de dating pentru insomniaci. Nu pot să nu remarc, la fel ca în ultimii mei ani de spectator de teatru în București, faptul că se râde mai mult decât este cazul, într-un fel care îmi spune simplu, dar trist, cât de singuri și nefericiți suntem de căutăm entertainment cu orice preț și din orice activitate.

Însă mai mult decât despre acest film frumos, aș vrea să vă vorbesc despre minunăția de stare care m-a invadat după generic. O astfel de experiență m-a aruncat în mine, în acel loc atât de intim, atât de adânc, încât și mie mi se întâmplă extrem de rar să ajung, darămite oamenilor din viața mea. Cu ajutorul unui psihedelic „Shine on you crazy diamond” înfipt adânc în urechi, până la timpan, m-am izolat în mine, departe de zgomotul orașului, de neoane, de oameni, de orice stimul exterior. Știam că mă îndrept inevitabil spre casă, spre viața mea de toate zilele și toate nopțile, și nu, nu vroiam să schimb nimic, nu îmi doream să ajung în altă parte, doar speram să prelungesc această beatitudine.

Dacă ar fi fost doar un accident, nu m-aș fi ostenit să perorez despre emoțiile mele. Însă mi se întâmplă frecvent și împrejurările sunt extrem de asemănătoare. E nevoie să vizionez, spre exemplu, un film bun, singură, de preferat în oraș, iar după final să purced într-o plimbare nocturnă în drum spre casă. Desigur că mă încarc de emoții multiple și atunci când citesc o carte sau asist la o piesă de teatru sau la un concert. Însă filmul are un avantaj, probabil pentru că îndeasă într-un timp relativ scurt o poveste, o serie de mesaje, o gamă largă de emoții, iar transmisia lor se bazează în primul rând pe imagini, adică ceva extrem de percutant.

Nu garantez că un film, o carte, un concert, în fine, un act cultural, o mică porție de artă poate genera oricând și în orice situație o astfel de pură și frumoasă prietenie cu tine însăți. Sunt convinsă că fiecare are metodele lui, așa cum sunt convinsă că nu toată lumea moare după regăsire de sine, iubire de sine și alte concepte de-astea aduse de prin țări exotice și plantate și răs-plantate în partea asta de glob numită generic vest. Personal voi consuma periodic artă, în orice formă posibilă, măcar să ajung din când în când la sufletul meu, inima mea, sinele meu, spuneți-i voi cum vreți. Și o dată ajunsă acolo să mă bucur cu vârf și îndesat că există și apoi să mă întorc împăcată, liniștită la rutina cu care am ales să îmi desenez viața.