In ultimul timp, in cautarile mele, m-am tot ciocnit de sfatul detasarii ca si secret al imbunatatirii calitatii vietii. Initial m-am revoltat, caci imi suna un pic prea zen si cam egoist pentru gustul meu. Adica cum? Sa nu mai vad anumite lucruri in jur? Sa incetez in a mai lua atitudine? Sa nu sar pentru a salva vieti care e clar ca trebuie salvate? Sa nu mai fiu parte in fiecare secunda din viata celorlalti? Sa nu mai am reactii la comportamentele din jur?
Nu m-am lasat convinsa. Apoi am citit o carte care mi-a mers direct la inima, „Cele patruzeci de legi ale iubirii” de Elif Shafak. Se povesteste acolo la un moment dat cum personajul principal nu se lasa convins de soaptele de iubire ale proaspetei lui sotii si, ba mai mult, aceasta se prapadeste incet din dragoste neimpartasita. In acel capitol, tipul, care de altfel imi placea foarte mult, mi-a fost antipatic. A fost un mesaj transmis intr-un mod greu de inghitit, mesaj pe care l-am inteles si acceptat mai tarziu. Nu putem controla ce simt, ce gandesc, ce fac alti oameni si nu ii putem trage la raspundere pentru propriile frustari.
Dupa o vreme, am vizionat un film artistico-documentar, „The shift” sau „Ambition to Meaning: Finding your life’s purpose”, unde o mamica extrem de implicata, epuizata si nefericita primeste sfatul detasarii de proprii copii. Si totusi am ramas neincrezatoare pana am experimentat ceva similar. Ma cazneam sa tin sub control strict 2 copii intr-o masina, in decursul unei calatorii lungi. La fiecare 5 minute le spuneam ce sa faca, cum sa stea, cum sa vorbeasca, cum sa se poarte. Imi exploda capul de atata responsabilitate. Imi era mila de mine ca am asa povara pe umeri. Si apoi m-am hotarat sa imi vad de oalele mele. Sa intervin doar in cazuri extreme, de ochi scosi sau dinti rupti. Ce transfigurare, ce senzatie de libertate, ce oameni fericiti in jurul meu!
Am inteles atunci ca trebuie sa imi vad de treaba mea. Stiu ca ni se pare de foarte multe ori ca trebuie sa ii ghidam prin viata pe cei apropiati, sa le atragem atentia, daca se poate zilnic, asupra greselilor pe care le comit, asupra erorilor de intelegere, de comportament. Si ne mai miram ca la lasarea serii suntem obositi si nu mai vrem decat sa butonam telecomanda sau sa facem cunostinta cu perna. Este teribil de epuizant sa fii prezent mereu in viata altora. Sa ai toate simturile treze si orientate inspre cei din jur pentru a percepe la timp tot ce se intampla si a reactiona imediat in vederea corijarii.
Cum ar fi sa mergi cu un copil la locul de joaca si, in loc sa stai deoparte privind cu bucurie la jocurile lui inocente, sa cazi in plasa responsabilitatii si a temerilor? Nu te da pe topogan caci te murdaresti. Nu calca in balta caci te uzi. Nu alerga caci o sa cazi. Nu pune gura pe leagan caci e murdar. De copil nu imi este asa mila pentru ca el va face oricum ce ii dicteaza inima, cel putin pe moment. Imi este mila de adultul responsabil care isi pune greutati pe umeri pentru ca nu se poate detasa, care vrea sa controleze nu inspre binele celuilalt, ci inspre binele lui, asa cum il percepe el.
Toate mesajele primite pe aceasta tema, din carti, filme, internet si propria experienta, m-au invatat pana la urma ca sunt responsabila sa am grija de mine. Pot sa ma studiez cat vreau, pot sa incerc sa ma modelez, sa ma schimb, sa ma transform. Pot sa fiu prezenta si atenta la mine, sa inteleg ce simt, ce gandesc, de ce simt asa si de ce gandesc asa. Nu inseamna ca ma retrag in mine ca intr-o manastire, nu inseamna ca ma umplu de egoism pana la degetul mare de la picior. Bineinteles ca voi vedea si voi intelege in continuare ce se intampla in jurul meu, voi fi acolo atunci cand trambita prieteniei se va face auzita. Dar voi elibera lantul controlului absolut, voi da libertate pentru ca, in final, sa pot si eu sa fiu libera.
huliganii 