Jurnal de călător pe cărări thailandeze – A zecea zi


25.02.2019 – Snorkeling în arhipelagul Butang

Am băut o cafea și m-am spălat cu apă rece pe față, însă tot nu am reușit să revigorez neuronii opăriți bine de soarele Thailandei. M-aș băga cu totul într-o ladă frigorifică dacă aș avea una la îndemână. Șase ore pe barcă navigând printre insulele nelocuite ale arhipelagului Butang mi-au injectat mai multă vitamina D decât puteam duce.

Dimineața a debutat cu un accident tragico-comic la micul dejun. Asta mare l-a speriat pe tat’su care a plonjat de la masă ca săgeata dintr-un arc și a vărsat toată cana de cafea pe noi, desenându-i fetei zeci de pete maro pe bluza ei preferată albă cu elefanți galbeni. I-am reparat-o cât am putut mai bine, dar ea a rămas posomorâtă toată călătoria.

Barca tipic thailandeză, asemănătoare cu cele venețiene, lungă, îngustă, cu prora ridicată și motorul cu aspect de fiare vechi atașat parcă în glumă pe partea din spate, ne aștepta în fața hotelului. Pentru câteva minute am trăit cu senzația că suntem singurii de pe insulă care au descoperit această excursie, iar ceilalți fraieri au rămas pe șezlonguri, în timp ce noi ne vom juca de-a Robinson Crusoe și prietenii. Doar ce am cotit spre insula vecină, aia pe care am bătut-o deunăzi cu piciorul, și au apărut în zare încă vreo 100 de aventurieri burdușiți în bărci identice. La primul popas, unii pluteau deja în apă cu capul în jos, înveșmântați în veste de salvare, cu tricou și budigăi pe ei, încălțați în adidași, pregătiți să o ia la fugă sărind de pe un coral pe altul imediat ce vreun rechin apare prin preajmă.

Uitând că nu am mai folosit echipament de snorkeling de vreo 15 ani, mă arunc relaxată în valuri. Aparatul respirator funcționează vreo două minute, labele mă scot din minți și îmi vine să le împrumut peștilor. Scot capul la suprafață la țanc, aia mică se sufoca cu tubul. Printre lacrimi abundente și cu bucata de plastic atârnându-i în colțul gurii, îmi explică că ea nu e în stare de sportul ăsta și îi este rușine de crapă. Iarăși mă minunez de gluma pe care a făcut-o natura când dinspre mine spre ea a plecat la pachet all inclusive tot perfecționismul cu care m-am confruntat de când mă știu pe acest pământ. Reușesc să o urc în barcă, îmi scot labele și le arunc cu obidă pe podeaua de lemn, iau copilul în brațe care continua povestea cu rușinea și plânsul cu sughițuri. În nici trei minute se liniștise, plecase cu tat’su în apă și snorcălea ca o sirenă. Fără enervantele labe, mă arunc în apă, dar mă sufoc în permanență. Apelez la „căpitanul” bărcii care îmi făcea de zor poze subacvatice, nepricepând niciun moment că spasmele mele nu au legătura cu excitația la vederea peștilor, ci cu un veritabil pre-înec. Înțelegea engleză cam câtă pricepe mama, dar până la urmă, văzându-mă cum molfăi de zor capătul tubului precum guma de mestecat, se prinde că turista lui a confundat tubul cu ăla de intubat și și-l bagă cu totul în gură o dată cu toată apa și peștii din jur. Dă domnul și mă prind în sfârșit cum trebuie să mușc din plastic, îmi liniștesc respirația disperată și mă afund într-o altă lume.

În total ne-am scufundat în patru locuri bogate în corali și pești, plus o insuliță unde ne-a servit prânzul gata turnat în niște caserole de plastic. Am descoperit o lume întreagă acolo sub apă, o lume care parcă imită orașele noastre cu oameni și mașini deplasându-se dintr-o parte în alta. Mii de pești colorați în mov, albastru, galben, crem și negru, de diferite mărimi, se plimbau printre corali și ocoleau amenințătorii arici de mare care aveau niște țepi mult mai mari decât ăia cu care au făcut cunoștință piciorul meu vara trecută în Grecia. Vietățile nu trăiau sobru, pe model protestant, având decor în abundență și viu colorat, presărat cu un soi de guri uriașe, atașate de stânci, care se deschideau și închideau continuu.

Pe drumul de întoarcere am fost tăcuți ca niște icoane. Plecasem guralivi și pontoși, reveneam descompuși de atâta stat în apă și în prag de insolație. Până și lu’ aia mică care nu tace niciodată îi pierise pofta de trăncăneală, asta după ce ne-a înnebunit cu cei trei Nemo pe care îi zărise pitindu-se pe după stânci. Eu zic că diseară sărim toți peste cină, am înghițit la apă sărată cu duiumul, putem să spunem palmierilor deja noapte bună!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s