Jurnal de călător pe cărări thailandeze – A opta zi


23.02.2019 – Călătoria spre Koh Lipe

E dimineață devreme. Trupa încă doarme, iar eu mi-am făcut tabără la o masă situată la câțiva metri de mare. Impropriu spus mare, fluxul încă nu a adus apa înapoi în matcă așa că pot zări mult nisip, bălți și mici formațiuni stâncoase care or fi corali și, dacă nu sunt, ce contează, doar nu o să le numesc pietre?! Am și muzică în surdină, îmi ciripesc suav niște păsărele pe crengile de deasupra capului. Bărcile pescărești zac eșuate în nisip, suprinse parcă tragic de maree. Știam că ajung în sudul Mării Andaman, foarte aproape de Malaezia, nu eram pregătită pentru flux-refluxul Oceanului Indian.

Insula Koh Lipe unde ne vom petrece restul vacanței e micuță rău, 2 km lungime și 2,5 km lățime. Turismul a explodat aici înainte ca insula și oamenii să fie pregătiți, prin urmare drumurile sunt precum șinele unui montaigne-rousse, se construiește la tot pasul și, prin unele locuri, pute de la canalizarea improvizată. Când am pus piciorul pe plajă (da, direct pe plajă, nu există port) și am dat de tipul de la hotel care ne aștepta, m-am simțit ca regina României venită la o cură tropicală. Sunt mai albă decât am fost vreodată, cei aproape șapte ani de Olanda mi-au extras tot pigmentul din piele, dacă pică vreo rază de soare pe mine, mă ard instant ca un rac.

Am părăsit Chiang Maiul de dimineață și am ajuns la aeroport cum altfel decât cu o furgonetă roșie. Omu’ a descoperit din întâmplare că de fapt ultima barcă spre insulă pleacă la 15:30, deci mici șanse să o prindem. Purced la niște exerciții strașnice de respirație, dar, de fapt, realizez că nici măcar nu mă interesează, Thailanda e frumoasă oricum. Zborul până la Hat Yai durează două ore jumate, timp în care ne pregătim strategia pentru cursa care va urma în încercarea de a ajunge pe insulă. Toată lumea la budă, nu se știe când vom mai avea posibilitatea. În aeroport, minune mare, bagajele au ajuns imediat, le înhățăm de pe bandă și alergăm bezmetici spre ieșire. Niște doamne drăguțe aranjează repede un taxi limuzină, nu avem timp de negocieri, cât cer, atâta dăm. Șoferul, deja înștiințat despre cursa contra-cronometru care îl așteaptă, ne împinge în mașină ca pe niște saci de cartofi. Pardon, mango, de unde naiba cartofi prin zonele astea?!

Pornim. Omu’ se lansează în niște încurajări într-o engleză sacadată prin care încearcă să trezească în bietul șofer un spirit competitiv complet străin locului. După câțiva kilometri ne este clar că am dat de cel mai precaut și dulce șofer din toată Thailanda, la fiecare depășire își ia cel puțin cinci măsuri de precauție și semnalizează aproape compulsiv, cum fac eu care conduc o dată pe an sau chiar mai rar. În plus, cum atinge 130 km/oră, mașina începe să piuie isterică, el râde mereu încurcat: „my company no, no”. Zâmbesc împăcată cu situația, nu vom prinde barca.

Încep să mă uit stânga-dreapta. Peisajul s-a schimbat, vegetația e mult mai bogată, verdele e încă verde, de unde în nord iarba era pârjolită și peste tot dădeai de urme ale unor mici incendii de vegetație. Deja din avion am sesizat că oamenii arată diferit, femeile cu batic pe cap, deci musulmane, pielea mai închisă la culoare. Am crezut că sunt malaezieni în drum spre casă, dar acum îi văd și pe marginea drumului și pe la toate tarabele. După cum urma să citesc ulterior, e vorba despre minoritatea mala, malaeziană sau Urak Lawoi, nu puțini la număr, vreo câteva milioane. Am avut ocazia să îi inspectez mai bine în barcă, bărbații extrem de masculini, vânjoși, frumoși, cu niște unghii la degetele de la mâini lăsate lungi de câțiva centimetri. Am încercat să îmi depășesc convingerile personale despre igienă, recunosc că nu am reușit, toată toleranța mea merge până la unghii netăiate și acolo moare brusc.

Cu 8 minute înainte de plecarea bărcii, șoferul oprește mașina, se dă jos, iar noi îl urmăm buimaci. „Tickets, tickets” îi zice omului, iar pe noi ne împinge delicat înapoi în mașină. Plătim tot ce se poate plăti, intrări în parcuri naturale, bărci, alte taxe guvernamentale, nu contează, doar să prindem barca. Alergăm pe un culoar târând valizele după noi, o doamnă foarte serioasă ne face semn să predăm biletele albastre pe care le înlocuiește cu unele galbene, respirăm un minut, apoi suntem direcționați spre locul de îmbarcare. Facem cunoștință cu soarele sudic și fără nicio logică rămânem acolo jumătate de oră. Părul din vârful capului s-a topit deja, tricoul a devenit fierbinte și mi se lipește încăpățânat de corp, laba piciorului s-a făcut una cu șoseta și caută disperată aer în încălțămintea nepotrivită. Mă uit cu coada ochiului la barcă. E un speed boat și sunt pregătită sufletește pentru o oră și jumătate de dramă. Am rău de mișcare și stiu ce va urma. Am realizat că nu mai am salivă în gură și rog omu’ să cumpere niște apă. Revine cu o pungă plină de chipsuri locale și biscuiței. În sfârșit urcăm în barcă. Mă uit cu disperare cum toate locurile bune, alea din spate, unde tangajul e mai lin, se ocupă repede. Cedez complet și mă las în voia sorții. Ne instalăm pe o laterală rămasă liberă și deschid punga cu chipsuri. Încep să ronțăi cu disperarea omului care profită de ultima masă. Dacă tot e să vomit, măcar să am ce. Refuz să îmi pun vesta de salvare, de înec îmi arde mie acum. Motoarele pornesc, iar eu vâr și mai multe chipsuri în gură. Încep să râd isteric. Vreau să golesc punga ca să am unde să îmi vărs mațele. Zburăm peste valuri. Îmi studiez cu atenție stomacul. Rezistă. Lasă să ajungem în larg și atunci ține-te bine. Îmi întorc din nou ochii minții spre aparatul digestiv. Realizez atunci că asta e, nu îmi va fi rău. Mă bucur ca un copil și rânjesc la toată lumea din jur. Nu am spectatori, oamenii sunt obosiți și ațipesc lipiți unul de celălalt.

Când ajungem, pun piciorul cu delicatețe în nisipul aproape alb, mă uit la cea mică și exclam fericită: „ai mai văzut vreodată un asemenea nisip?!” Calmă, fără emoții și cu un aer de superioritate îmi răspunde: „eu am mai văzut nisip așa”. Îmi vine să îi zic: „unde naiba”, dar mă abțin, las-o, i-a încins soarele tropical creierii și are viziuni sau vrea doar să mă contrazică ca de obicei. Nu mai contează nimic, mă aflu pentru prima oară în viață pe o insulă tropicală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s