Descartes era un filosof care nu se trezea dis-de-dimineaţă


De fapt, se poate spune că moartea i s-a tras tocmai de la întreruperea programului său obişnuit. Aflat în Suedia, la invitaţia reginei Christina, Descartes este nevoit să se scoale cu noaptea în cap pentru a filosofa cu pretenţioasa regină. Suferind şi din cauza climei reci din nord, Descartes moare la 54 de ani, cu gândul la „preaiubita lui singurătate“ ce i-a dat răgazul, mai ales în Olanda, să se dedice meditaţiilor sale inovatoare.

Alunecând elegant dinspre Descartes spre mine, doresc să declar public că sunt chinuită de lipsa disciplinei de când mă știu. Este o combinație aproape letală în ADN-ul meu, între haos, amânări fără sfârșit și ambiția de a face multe pe acest pământ. De multe ori îmi vine pur și simplu să renunț la toate planurile mele mărețe și să mă limitez la o existență mediocră (cel puțin așa o văd eu), formată din clipe, hedonism și bucurii mărunte. Doar multă lume zice că acolo e esența fericirii, în micile plăceri ale vieții. Dar nu și nu, eu vreau sens, menire, adâncime și altele asemănătoare.

Dar cum să pui în practică o viață măreață când te împotmolești la tot pasul în executarea sarcinilor zilnice? Sarcini pe care ți le trasezi singură ca parte firească a planului tău maiestuos de viață.

Cam până pe la 30 de ani, am trăit pe pilot automat. Multe vise, căutări și filozofie, urmate de ancorarea în practic, în real. Între 30 și 35 de ani, mi-am zis că îmi lipsește sensul vieții, astfel încât am pornit în căutarea lui. După ce m-am perpelit câțiva ani de pe o parte pe alta ca o bucată de vită în tigaie, am văzut lumina. Bun, perfect, acum îmi cunosc menirea. Mi-am scrijelit-o în creier cu litere îngroșate ca un titlu de document Word și am început să compun restul paragrafelor. A mers binișor o vreme, ca orice început, așa într-un soi de îndrăgosteală de mine însămi.

Dar haosul și îndoiala, pitici pe care îi port în mine de-o viață, și-au scos din nou creasta stufoasă și se hlizesc de câte ori mă uit în oglindă. Mă gândesc acum că îmi lipsește credința. Credința în ceva mai presus de mine, de piticii mei și de carnea mea muritoare. Nu pot nici crede, nu pot nici renunța la căutări. Cum îi mai invidiez pe oamenii care, cel puțin aparent, au ei o credință nestrămutată în Dumnezeu, Buddha sau oricare alt zeu. Cât de reconfortant trebuie să fie! Să crezi și să nu mai cercetezi, ce miraculos îmi apare!

Dar eu sunt un soldat în derivă, când lupt pentru o tabără, când pentru cealaltă. Și această schimbare se produce o dată la câteva zile. Cum ar zice olandezii, oameni pragmatici și la locul lor, sunt o ființă complexă. Da, de acord, de fapt sunt chiar mândră de mine, dar aș vrea să fiu și fericită, împăcată cu „marea” mea complexitate. Împăcată cu îndoiala care iată pe Descartes l-a servit toată viața, a devenit curent filozofic, metodă de lucru. Zice el: ne putem îndoi de absolut orice, mai puţin de propria existenţă. „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum“ (mă îndoiesc deci cuget, cuget deci exist).

În fiecare zi, îmi zic eu, gata, de astăzi voi alege o cale și o voi urma-o cu religiozitate. Până când soarele își așează razele pe pernă și trage draperia, se alege praful de planurile mele. Cred, dar sunt mai mult decât deschisă la sugestii, că ar trebui să fac pace cu haosul meu și să accept o dată și pentru totdeauna că acesta e pachetul din dotare și voi muri îndoindu-mă cu ultima suflare și cu ultimele cuvinte. Ca să folosesc un limbaj la modă azi, cel al terapiei, cred că ar trebui să mă iubesc și mă accept așa cum sunt, fără a cădea desigur în autosuficiență.

La final rămân și vă las și pe voi cu o întrebare deschisă: cum să trăiești o viață cu sens și acțiuni coerente care te duc în direcția menirii tale, acceptând în același timp și stări mai puțin nobile ca lenea, eterna amânare, nu am chef azi? Pentru că eu nu am găsit încă punctul de echilibru între „sunt obosită azi, nu îmi sunt toți boii acasă, nu am inspirație” și „sarcinile acestea trebuie făcute azi altfel intru în necazuri mâine când am altele pe listă”.

Sursă: „Cum a scos Descartes certitudinea din îndoială”, Ziarul Lumina, iulie 2017

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s