Tributară fiind educației primite în copilărie, consideram că, atunci când dau de greu, Armata Salvării, compusă din familie și prieteni, trebuie să se înființeze la ușa casei mele pentru o resuscitare rapidă. După ce trecea nenorocirea, dacă aș fi avut inspirația să mă uit, aș fi constatat cu ușurință că până la urmă eu am fost cea care m-am ajutat să depășesc situația dificilă. Și nu pentru că lumea m-a abandonat, ci pentru că nimeni nu poate să te urnească dintr-un loc până nu te decizi să te miști singur. Este firesc și extrem de simplu.
Cred că în soiul de educație pe care l-am primit se regăsesc multe persoane crescute într-o cultură, să-i zicem, tradițională. Cu cele mai bune intenții din lume, din foarte marea dragoste pe care ți-o poartă, părinții nu prea reușesc să îți taie la timp cordonul ombilical. Toate răcelile din copilărie sunt ridicate la rangul de intervenții chirurgicale periculoase și dureroase. Toate episoadele de febră, de altfel inerente copilăriei, sunt o dramă a întregii familii. Casa stă pe jar până copilul se simte din nou bine. Îmi aduc aminte, de altfel cu mare drag și recunoștință, de mâna discretă a mamei mele care se trezea de câteva ori pe noapte pentru a verifica dacă mai am sau nu febră. Tot la fel, îmi circulă prin memorie, bucățelele mici de cărniță la tavă cu care tatăl meu mă hrănea la pat, duios și grijuliu ca o mamă. Ca urmare a dragostei cu care eram înconjurată, dar și ca o modă medicală, am avut până la facultate fundul făcut ferfeniță de nenumăratele injecții administrate cu seringile acelea mari și odioase. Când intra nașa mea în casă și mama începea procesul de fierbere a aparatului de tortură, mă podidea plânsul la gândul nenorocirii ce va urma. Dormeam apoi cu comprese reci pe poponeață pe care mama mi le schimba constant ca o veritabilă soră medicală.
După acest tratament princiar, normal că am paralizat când m-a lovit prima amigdalită serioasă în camera de cămin, la mai mult de 300 km distanță de îngerii mei păzitori. Într-o noapte eram atât de chinuită de durere și atât de bulversată de somnul adânc al colegelor mele de cameră, că m-am dat jos din pat și m-am cuibărit pisicește în brațele aproape materne ale unei bune prietene. Aveam 19 ani, trăiam o viață de adult, dar în momentele grele mă tranformam subit într-un copil neînțărcat încă.
Și aș fi continuat așa la nesfârșit dacă nu mi s-ar fi întâmplat să devin mamă și, în același timp, să mă mut la mii de kilometri distanță de orice suflare familială sau prietenească. Copil bolnav, eu bolnavă, chinurile neadaptării la o cultură aflată la polul opus celei în care am făcut primii pași în viață, au tăiat brusc orice urmă de cordon ombilical și m-au învățat să mă salvez de la înec din orice apă, oricât de adâncă și de rece. O dată devenită expertă în arta purtatului de grijă, m-am pus pe cugetat. Inițial m-a invadat o cumplită senzație de singurătate. M-am lamentat, m-am văietat, mi-am construit un real rechizitoriu împotriva vieții. După ce am vărsat kilograme de lacrimi și saci de monologuri, am realizat că de-abia acum trăiesc cu adevărat. Complet și asumat. Și că e foarte bine așa. Plăcut de bine.
Îmi place în continuare să mă sfătuiesc cu prietenii. Să împărtășesc cu ei noi experiențe, noi simțiri, noi gânduri. Să învățăm unii de la alții prin aceste discuții elaborate. Dar, în momentele mele dificile, când sunt confuză și alunec înspre neputința disperării, nu mai caut salvarea în brațele calde ale persoanelor care mă iubesc. Pentru că le respect dreptul suprem de a-și trăi propria viață. Pentru că sunt conștientă de egoismul și inutilitatea demersului meu. Pentru că știu, chiar și în clipele acelea de panică, că în câteva minute sau în câteva ore, respirația îmi va reveni la normal și că sunt cea mai în măsură să așez la loc piesele puzzle-ului din care se construiește frumos și miraculos viața mea.
huliganii 